Gândurile mele

Ştiţi ce sentiment e mai greu decât regretul că nu ai făcut ceva? Regretul că nu ai făcut mai multe cevauri adunate în timp...

Dar ştiţi ce e mai greu decât sentimentul că ţi-ai irosit viaţa? Şi că e prea târziu să iei drumul pe care tu dintotdeauna ai vrut să-l iei, doar că nu ai trecut niciodată la fapte? Eu nu.

Şi mă gândesc că dacă am fi mereu prezenţi şi raţionali, totul ar fi aşa de simplu! Încercăm sau trăim cu gândul dureros că nici măcar nu am încercat. Pff, nici măcar nu o putem numi alegere! Am avea cu toţii numai vieţi împlinite!
Însă nu putem fi mereu prezenţi şi raţionali. Nu suntem roboţi. Din când în când vom fi distraşi, obosiţi sau leneşi. E omenesc. Iar ambiţia... înseamnă doar cât de repede şi des ne reluăm drumul.

"Încearcă, încearcă, şi apoi vezi tu ce-o mai fi...". Da, da, da, am înţeles şi am mai auzit asta înainte. Dar "a încerca" trebuie să fie doar prima parte. Nu trebuie să fie îndeajuns. A doua parte e să reuşeşti. Ce vrei să scrie pe piatra ta funerară?
" Aici se odihneşte (numele tău). A fost un om care a încercat."

E absolut uluitor câţi oameni visează să facă atâtea lucruri fabuloase şi se mulţumesc doar cu încercatul. Îşi consideră visul acela "destul de împlinit" doar pentru că au încercat şi au eşuat.

Eu văd ambiţia ca fiind de două feluri...
Primul fel e ambiţia de faţadă. Şi oau, cât de des o întâlnesc! Cât de mulţi oameni susţin că au atâta ambiţie să facă atâtea lucruri, dar de fapt sunt doar nişte poveşti spuse sinelui şi prietenilor ca să simtă că au un rost în viaţă! Doar nişte metode uşoare şi comode ca să simtă şi ei că sunt speciali!
Că până la urmă cine vrea să fie banal în secolul lui Harry Potter? Toţi suntem decişi să credem că suntem speciali şi că avem un potenţial uriaş care cu siguranţă va fi atins în viitor. De asta au şi atâta succes filmele şi cărţile care exploatează ideea "personajului cu destin măreţ". Că lumea tânjeşte să se identifice cu ele.

Şi ambiţia asta de faţadă se va termina. Cum? Păi va scădea treptat şi va fi înlocuită de o altă concepţie ignorantă, aşa-numitul "realism".
Hai să spunem că un tânăr fotbalist îşi doreşte să fie ca Lionel Messi. La început îşi vede visul absolut "împlinibil", chiar uşor de împlinit. Peste doi ani realizează şi recunoaşte că e mult de muncă, că va fi mai dificil decât credea. Şi în final, peste alţi doi ani va spune că visul lui nu a fost realist în primul rând. Că realist de fapt înseamnă că totul e bine aşa cum e - oricum nu ar fi putut niciodată să îl ajungă pe Messi.
...Ce mai e de spus?

Mă întreb şi eu: cine poate să spună exact ce e realist şi ce nu? Cine poate să îmi jure că ştie tot ce e posibil şi imposibil? Să vină la mine acel om care îmi dovedeşte că ştie ce înseamnă realitate şi ce înseamnă vis absolut imposibil! Şi mă declar umilit şi îi mănânc papucii pe loc!
Există atâtea persoane care îşi zic că ştiu ce e realist şi ce nu şi apoi se autosabotează din cauza asta! Şi ele nu au petrecut nici măcar un minut gândindu-se la adevăratul şi infinit de îngustul sens al cuvântului "imposibil".

Al doilea fel de ambiţie e cea intrinsecă. Care există prin sine înseşi înăuntrul unor persoane norocoase şi "arde" independent de eventualele recompense, obstacole, influenţe sau distracţii. Aceste persoane nu simt nevoia să se laude cu ambiţia lor căci pur şi simplu nu ar fi nişte laude care le-ar da prea multă satisfacţie. Şi se declar mulţumite atunci când văd că au reuşit, nu doar pentru că au încercat. Aceste persoane au admiraţia mea.

Se spune că geniul e 1% inspiraţie şi 99% transpiraţie. Şi cu puţine lucruri sunt mai mult de acord decât sunt cu fraza asta.

Şi spuneţi voi ce vreţi... dar văitatul cum că nu crezi că ai acel 1% inspiraţie e de fapt doar o scuză să fugi de transpiraţie. O scuză penibilă, dar care îţi spune că e în regulă să rămâi leneş şi neambiţios. Ş-aşa ambiţia nu e realistă.

Nu am înţeles niciodată cum de se resemnează o fată că nu poate ridica un borcan de murături (10 litri). Azi soră-mea mă ruga pe mine să îl iau şi să îl pun pe masă, spunându-mi că ea singură nu poate. (Şi totuşi eşti misogin dacă spui că fetele nu au forţă nici să ridice un borcan)
Sau cum trăieşte o fată cu gândul că cel puţin 85% din băieţii din lume (chiar şi cu ani mai tineri sau zeci de ani mai bătrâni) ar putea destul de uşor să o domine fizic în orice moment al zilei.

Au scăpat din "tirania" bărbatului secolul trecut când şi-au căpătat independenţa şi au scos la iveală faptul că erau dintotdeauna egale bărbatului dpdv intelectual. Felicitări. Acum, le cere tiranului să ridice borcanele pentru ele.

Cum de nu se simt jignite atunci când bărbatul le ia din mână o sacoşă (şi aia departe dea fi grea) ca să o care el? Sau dacă ia geaca de pe el în ditamai gerul iernii şi o pune pe ele ca să le fie cald? Chiar nu se simt prost că, deşi bărbatul s-a îmbrăcat mai bine înainte să iasă din casă, tot el stă acum şi dârdâie?

Şi de ce femeia trebuie să fie frumoasa şi bărbatul puternicul?

De ce acceptă expresiile de genul "Fii bărbat!", "Arunci ca o fată." sau "plângăcios ca o muiere"?

De ce pentru o femeie, o zi de răsfăţ înseamnă să meargă la coafor şi să îşi facă pedichiura şi manichiura ca să fie frumoasă iar pentru un bărbat înseamnă stat comod cu un prieten, o bere şi un meci?

De ce se simte o femeie atât de bine dacă i se spune că e frumoasă? Mai ales în comparaţie cu reacţia unui bărbat dacă i se spune că e "chipeş". Adică... în afară de evidentele eforturi de a te machia şi îmbrăca pe care o femeie le depune cu o plăcere de neînţeles, să îi spui că e frumoasă nu ar trebui să o afecteze cu nimic. Doar aşa s-a născut. E ca şi cum i-ai spune că are un nume frumos. De parcă ea l-a ales.
Ştiţi genul ăla de fete care vor ca iubitul să le se spună că sunt frumoase în fiecare zi? N-am nimic cu ele, dar imaginaţi-vă cum ar arăta un bărbat care ar cere asta iubitei... Absolut caraghios!

De ce toată planeta (inclusiv sexul feminin, care e mai numeros decât cel masculin) a convenit că la femeie, carcasa e esenţială, ceea ce e de fapt înăuntrul ei neputând decât să conteze mai puţin?

Şi etcetera. Toate astea nu le înţeleg.

Aş vrea să văd ziua când nu mai e un act de curaj imens când o fată mege să agaţe un băiat.
1. Pentru că nu i se mai pare anormal să vâneze şi ea pe cineva, să nu mai fie ea frumoasa cea vânată.
2. Pentru că nu îi e frică să fie violată mai târziu pentru că ştie karate şi l-ar face ferfeniţă dacă ar încerca.

Ziua când femeia nu depinde de un bărbat să se urce pe acoperiş, să ridice ceva greu, să repare instalaţia electrică, să facă maşina să pornească, să construiască o casă, etc.


_________________________________________________

Nici bărbatul nu e mai independent.

De ce atâţia bărbaţi se resemnează să nu ştie să gătească? Cum pot trăi într-o asemenea ignoranţă cu privire la unul din instictele de bază - să nu ştii să îţi faci de mâncare?

Cum acceptă un bărbat aşa de uşor că nu ştie să comunice la fel de bine ca femeia, ascuzându-se sub fraza că "aşa e programat să fie mai insensibil, neînţelegător şi neexpresiv"? În familie să nu fie atât de apropiat de copii în comparaţie cu femeia, pentru că ... "nu se pricep la fel de bine. E normal aşa."

Cum de atâţia bărbaţi acceptă ca altcineva (o femeie în general) să facă curat în urma lor, să le coase şi spele hainele lor, să spele vasele în care au mâncat ei, etc.? Cum de nu sunt îndeajuns de demni să o facă singuri?

Pe de altă parte, de ce acceptă bărbaţii ca femeile să sfinţească fraza "bărbaţii este porci"? De ce nu mai contestă nimeni în ziua de azi că lenea, insensibilitatea, controlul, imaturitatea, infidelitatea, lipsa de gust vestimentar sunt semne de masculinitate? Şi faptul că dacă un bărbat e harnic, sensibil, drăguţ cu toată lumea, bucătar dedicat, romantic şi total fidel e considerat ... un pic femeie? Sau măcar cu siguranţă nemasculin?

Nu mă înţelegeţi greşit, apreciez enorm calităţile femeii, doar că nu sunt... ale femeii. La fel cum defectele nu sunt ale bărbaţilor. Sunt calităţi şi defecte umane. Pe care le poate avea oricine.

Apoi, cum poate un bărbat să se îngrijoreze că iubita lui stă cu el doar pentru bani când el a ales-o pentru picioarele ei? Cu ce e asta mai diferit?
Şi cum poate să nu-l deranjeze mai deloc faptul că e superficial? Cum poate fi asta mai ales un criteriu de competitie între bărbaţi - superficialitatea? Despre o fată bărbatul zice că e bună, iar unei fete bărbatul îi zice că e frumoasă?

Şi de ce acceptă bărbatul ideea că dacă plânge, e ruşinos?

Etcetera. Eh...

Vreau să menţionez clar că astea nu sunt critici la adresa bărbaţilor şi femeilor. Nici nu încerc să vă spun ceva ce ştiaţi deja: anume că omul nu e perfect. Sunt doar întrebări în legătură cu lucruri pe care pe mine, personal, mă fascinează la om - în general (excepţiile sunt excepţii).

Concluzia? Toţi suntem misogini şi misandre. Aşa că ne complacem că şi noi, şi sexul celălalt avem dreptate când ne acuzăm reciproc şi punct. Sigur aţi observat asta.