Gândurile mele

,,Gândeşte, căci tot ceea ce vei crea vreodată va începe cu un gând."

Doar nu uita să treci la fapte.

Femeia. Bărbatul.

postat de bogdanghiorghiu in 2010-11-08 17:00
Nu am înţeles niciodată cum de se resemnează o fată că nu poate ridica un borcan de murături (10 litri). Azi soră-mea mă ruga pe mine să îl iau şi să îl pun pe masă, spunându-mi că ea singură nu poate. (Şi totuşi eşti misogin dacă spui că fetele nu au forţă nici să ridice un borcan)
Sau cum trăieşte o fată cu gândul că cel puţin 85% din băieţii din lume (chiar şi cu ani mai tineri sau zeci de ani mai bătrâni) ar putea destul de uşor să o domine fizic în orice moment al zilei.

Au scăpat din "tirania" bărbatului secolul trecut când şi-au căpătat independenţa şi au scos la iveală faptul că erau dintotdeauna egale bărbatului dpdv intelectual. Felicitări. Acum, le cere tiranului să ridice borcanele pentru ele.

Cum de nu se simt jignite atunci când bărbatul le ia din mână o sacoşă (şi aia departe dea fi grea) ca să o care el? Sau dacă ia geaca de pe el în ditamai gerul iernii şi o pune pe ele ca să le fie cald? Chiar nu se simt prost că, deşi bărbatul s-a îmbrăcat mai bine înainte să iasă din casă, tot el stă acum şi dârdâie?

Şi de ce femeia trebuie să fie frumoasa şi bărbatul puternicul?

De ce acceptă expresiile de genul "Fii bărbat!", "Arunci ca o fată." sau "plângăcios ca o muiere"?

De ce pentru o femeie, o zi de răsfăţ înseamnă să meargă la coafor şi să îşi facă pedichiura şi manichiura ca să fie frumoasă iar pentru un bărbat înseamnă stat comod cu un prieten, o bere şi un meci?

De ce se simte o femeie atât de bine dacă i se spune că e frumoasă? Mai ales în comparaţie cu reacţia unui bărbat dacă i se spune că e "chipeş". Adică... în afară de evidentele eforturi de a te machia şi îmbrăca pe care o femeie le depune cu o plăcere de neînţeles, să îi spui că e frumoasă nu ar trebui să o afecteze cu nimic. Doar aşa s-a născut. E ca şi cum i-ai spune că are un nume frumos. De parcă ea l-a ales.
Ştiţi genul ăla de fete care vor ca iubitul să le se spună că sunt frumoase în fiecare zi? N-am nimic cu ele, dar imaginaţi-vă cum ar arăta un bărbat care ar cere asta iubitei... Absolut caraghios!

De ce toată planeta (inclusiv sexul feminin, care e mai numeros decât cel masculin) a convenit că la femeie, carcasa e esenţială, ceea ce e de fapt înăuntrul ei neputând decât să conteze mai puţin?

Şi etcetera. Toate astea nu le înţeleg.

Aş vrea să văd ziua când nu mai e un act de curaj imens când o fată mege să agaţe un băiat.
1. Pentru că nu i se mai pare anormal să vâneze şi ea pe cineva, să nu mai fie ea frumoasa cea vânată.
2. Pentru că nu îi e frică să fie violată mai târziu pentru că ştie karate şi l-ar face ferfeniţă dacă ar încerca.

Ziua când femeia nu depinde de un bărbat să se urce pe acoperiş, să ridice ceva greu, să repare instalaţia electrică, să facă maşina să pornească, să construiască o casă, etc.


_________________________________________________

Nici bărbatul nu e mai independent.

De ce atâţia bărbaţi se resemnează să nu ştie să gătească? Cum pot trăi într-o asemenea ignoranţă cu privire la unul din instictele de bază - să nu ştii să îţi faci de mâncare?

Cum acceptă un bărbat aşa de uşor că nu ştie să comunice la fel de bine ca femeia, ascuzându-se sub fraza că "aşa e programat să fie mai insensibil, neînţelegător şi neexpresiv"? În familie să nu fie atât de apropiat de copii în comparaţie cu femeia, pentru că ... "nu se pricep la fel de bine. E normal aşa."

Cum de atâţia bărbaţi acceptă ca altcineva (o femeie în general) să facă curat în urma lor, să le coase şi spele hainele lor, să spele vasele în care au mâncat ei, etc.? Cum de nu sunt îndeajuns de demni să o facă singuri?

Pe de altă parte, de ce acceptă bărbaţii ca femeile să sfinţească fraza "bărbaţii este porci"? De ce nu mai contestă nimeni în ziua de azi că lenea, insensibilitatea, controlul, imaturitatea, infidelitatea, lipsa de gust vestimentar sunt semne de masculinitate? Şi faptul că dacă un bărbat e harnic, sensibil, drăguţ cu toată lumea, bucătar dedicat, romantic şi total fidel e considerat ... un pic femeie? Sau măcar cu siguranţă nemasculin?

Nu mă înţelegeţi greşit, apreciez enorm calităţile femeii, doar că nu sunt... ale femeii. La fel cum defectele nu sunt ale bărbaţilor. Sunt calităţi şi defecte umane. Pe care le poate avea oricine.

Apoi, cum poate un bărbat să se îngrijoreze că iubita lui stă cu el doar pentru bani când el a ales-o pentru picioarele ei? Cu ce e asta mai diferit?
Şi cum poate să nu-l deranjeze mai deloc faptul că e superficial? Cum poate fi asta mai ales un criteriu de competitie între bărbaţi - superficialitatea? Despre o fată bărbatul zice că e bună, iar unei fete bărbatul îi zice că e frumoasă?

Şi de ce acceptă bărbatul ideea că dacă plânge, e ruşinos?

Etcetera. Eh...

Vreau să menţionez clar că astea nu sunt critici la adresa bărbaţilor şi femeilor. Nici nu încerc să vă spun ceva ce ştiaţi deja: anume că omul nu e perfect. Sunt doar întrebări în legătură cu lucruri pe care pe mine, personal, mă fascinează la om - în general (excepţiile sunt excepţii).

Concluzia? Toţi suntem misogini şi misandre. Aşa că ne complacem că şi noi, şi sexul celălalt avem dreptate când ne acuzăm reciproc şi punct. Sigur aţi observat asta.

Homofobia si 'Homofobi-fobia'

postat de bogdanghiorghiu in 2010-04-07 21:09
Iată cum funcţionează treaba.

Să fii homosexual e ceva ce ceilalţi trebuie să accepte şi nu să condamne. Iar dacă îndrăzneşte careva să aibă o opinie care nu aprobă homosexualitatea, e văzut ca un încuiat, un înapoiat, un ignorant incapabil de empatie.
Haide frate... deci nu am voie să zic că mi se pare scârbos ce fac ei? Nu am voie să zic că mi se pare greşit şi nenatural? Cică nici vorbă. Şi cu cât eşti mai cunoscut, mai vedetă, cu atât e şi şocul mai mare. Moamă ce prostii...

Pe lângă homosexualii în sine [care mă lasă (oarecum) mai indiferent decât o fac mărimile la pantofi ale verişorilor rezervelor echipei de curling ale Luxemburgului], sunt două tipuri de oameni care mă sâcâie rău de tot:
1. cei care spun că eşti încuiat dacă nu accepţi homosexualitatea şi
2. cei care declară că acceptă homosexualitatea de frică să nu fie consideraţi încuiaţi --> care-s majoritatea

1. Cum e posibil ca un număr atât de mare de oameni prin toată lumea să vorbească despre acea "deschidere a minţii" care o reprezintă acceptarea homosexualilor dar să condamne o opinie personală care a ndrăznit să li se opună? Cât de deschisă la minte e fraza "dacă nu zici ca noi, eşti încuiat."? E ca şi cum nu aş avea voie să nu fiu de acord cu implanturile la sân. De ce, frate, dacă mie personal mi se par naşpa? Ce problemă ai tu cu mine?

Şi e o ipocrizie şi o aberaţie mondială toată faza cu "vai, să acceptăm homosexualii, să îi privim la fel, că sunt oameni ca şi tine". Normal că sunt oameni ca şi mine! Nu vorbesc aici de cei care văd homosexualii mai puţin umani, Doamne fereşte! Dar nu îi va privi nimeni la fel! Sunt diferiţi! Sunt neobişnuiţi! Cum poţi, tu ca homosexual, să declari aberaţia că eşti normal şi toată lumea ar trebui să te privească la fel? Nu are cum, omule! Cuvântul "diferit" ar trebui să îşi schimbe sensul dacă ai fi privit la fel!

Nu ştiu ce să mai zic. Pentru mine, să nu avem voie să fim scârbiţi de ceva mi se pare o reală "închidere de minte", nu celelalte aberaţii.

2. Toţi suntem homofobi, mai mult sau mai puţin, însă e fascinant cum 90% dintre noi zicem că nu suntem deloc. Aici nu e mare lucru de explicat ori detaliat. E vorba de oameni care, hehe, într-un fel... zic că sunt de acord doar cu căsătoria între un bărbat şi o femeie, dar nu îndrăznesc să zică că nu sunt de acord cu căsătoria între homosexuali. Şi asta e doar o chestie psihologică fără niciun avantaj pentru deschiderea minţii, care hrăneşte regula aceea aberantă împotriva celor cărora nu le place homosexualitatea.

Şi aţi observat mai mult ca sigur cum lesbienele sunt pe departe mult mai uşor acceptate decât homosexualii. Nah, pentru că femeia e sexul frumos. E mai sexy să vezi două femei atrăgătoare care îşi ating sânii decât doi bărbaţi păroşi care se pipăie.

Şi totuşi, nu observă nimeni ce înseamnă asta de fapt. Omul acceptă mai uşor dacă îi place şi lui. Şi asta li se pare tuturor ceva normal. Nu? Chiar şi mie, nu doar lor.
Şi întreb eu... Nene, dacă să accepţi ce îţi place e normal... de ce să nu accepţi ce îţi displace e "încuiere"?

Şi încă o chestie. Dacă tot zice lumea dacă nu accepţi preferinţele sexuale ale cuiva, eşti încuiat, de ce mai condamnăm zoofilii şi necrofilii? (atât timp cât animalul vrea, şi respectiv mortul îşi dă acordul înainte să moară, bineînţeles, nu altfel)
Spun tot eu de ce: Pentru că în cazurile astea, suntem muult mai multi care strigăm "ce scârbos!" ...şi implicit, glasul necrofililor şi zoofililor ce strigă "nu-i corect!" se aude mai puţin. Asta e, dragă moralitate, singura diferenţă.

În fine, aud cum în din ce în ce mai multe ţări formula "vă declar soţ şi soţ" ori "vă declar soţie şi soţie" se legalizează.
Mă întristează faptul că definiţia cuvântului "căsătorie" e în plină modificare. E chiar foarte trist pentru mine...

Apel impotriva inGUSTimii

postat de bogdanghiorghiu in 2009-08-07 12:40
'Schimb un dinte stramb si inteligenta mea pentru a arata bine pentru femeia pe care o iubesc. Caut in special manelari cu ochelari de soare ca tot sunt ei frumosi. Relatii la nr. 0432 5467721'

'Caut sani mai mari si mai pufosi. Dau la schimb carisma, integritate si simtul umorului. Asa, sper eu, ca voi fi placuta mai mult. Nr. 0359 7416542'

'Instinct patern, bunatate, inteligenta si fire iubitoare peste masura! Mentionez ca o fata chiar le-a apreciat la un moment dat! Le dau pe toate la schimb pentru un corp mai frumos. Nr tel 0777 0549776'


Cred ca aproape cu totii (in afara de cei cu o incredere nemaipomenita de sine) avem mare nevoie de o oglinda vorbitoare. O oglinda care sa ne spuna exact ce e bine si ce e rau la felul cum aratam. Dar sa zica aceste adevaruri intr-un fel anume. Nu sa ne motiveze sa ne spanzuram (sau mai rau, sa dam 1 milion de euro pe implanturi).

Majoritatea dintre noi gasim acea oglinda in cei mai buni prieteni. Pe ei ii putem intreba fara sa ne fie jena de ce gandesc despre noi:
'Cum arat in pantalonii astia?'

si ne putem astepta la un raspuns cel putin semi-sincer. Adica ceva intre
'Aham, arati bine'
si
'Bre, dar vanitos mai esti!'.
Depinde despre care din cele doua semi vorbim. Ha!

Se spune ca prietenii sunt subiectivi in privinta asta. Ca, desi arati ca un elefant in fusta, iti spun ca esti o lebada gratioasa. Nu pentru ca vor sa te minta, dar pentru ca pur si simplu prietenii asta vad. Pai ia stati un moment; daca ei sunt subiectivi, obiectivii care sunt? Manelarii uitandu-se la o poza de hi5? (E ciudat cate persoane ar raspunde 'da' - chiar daca nu recunosc -)

Pentru ca noi vrem sa aratam bine fizic. Pentru ca pentru fete, cu toate ca il au pe iubitul drag, care tine la ele enorm, si le vorbeste in versuri despre cat de frumoase sunt, cel mai mare compliment pe care il pot primi si crede e fluieratul pe strada. Baietii, vor atat cat mai multe fete sa flirteze cu ei, sa le spuna cat de 'draaaguuuuutzzzzi' sunt, cat si cat mai multi baieti sa ii laude jocul de fotbal, muschii facuti la sala - ceva (dar e vorba de alta poveste aici).

Hmm, a judeca o persoana dupa cum arata e o greseala prea des intalnita ca sa o poata condamna cineva fara sa fi luat peste picior. SI totusi... O condamn eu acum (fara sa pretind ca nu am facut-o atata la randu-mi). Cineva e amuzant, inteligent, bun, nebun dupa tine, ar face orice pentru tine si ar fi un parinte grozav - dar poarta ochelari si mai are si acnee. HELLOOOU!?? YUCK!

Ce e de facut? Dumnezeu ne-a facut pe toti frumosi, dar ochiul nostru se pare ca nu poate vedea asta. Sinucidere in masa? Trezire in masa? Exista vreun buton? Ahh....

Oamenii secolului 21

postat de bogdanghiorghiu in 2009-07-05 00:21
Mi-am imaginat ceva mai devreme fascinatia unui extraterestru verde cu ochii mari fata de viata sociala a ceea ce numim noi 'homo sapiens sapiens.'
Cred ca ar ramane cu gura-i mica si urat mirositoare pentru nasul nostru deschisa cand ar vedea cat de mult se invarte omul pe dupa deget si cat de multe reguli am inventat si respectat de-a lungul timpului, mai ales cele din secolul 21. Sunt convins ca oricine care s-ar pune cu succes in locul piticaniei verzi, ar reusi sa fie fascinat. Incercati.

Lasand aia balta, ma mai enerveaza ca oamenii secolului 21 sunt atat de grabiti. Intotdeauna trebuie sa ajunga undeva sau sa faca ceva.
Vrem sa crestem? Vrem sa derulam anii inainte pana ne intalnim perechea pentru ca vai viata nu are rost pana atunci? Ori vrem sa avem serviciu mai repede si sa plecam de la 'parintii astia enervanti'?
Ma enerveaza ca isi trateaza viata ca pe o programare la dentist. Ma enerveaza ca se apuca sa citeasca o revista ori sa se joace pe mobil ca sa treaca viata mai repede.

Ma enerveaza cei care stiu mai multe despre cat damage face o arma pe o anumita armura intr-o anumita situatie decat unde este, ce face, si unde vrea sa fie peste ani.

Hmm... pai noi, oamenii secolului 21, noi traim clipa. Universul s-asa va muri in cateva miliarde de ani; facem ce vrem acuma. Daca avem chef sa fumam ori sa bem, apai fumam si bem, da? Noi oamenii am face orice extraterestru ori oripilat, ori extrem de invidios pe orgiile noastre.
Noi suntem cei ce facem sex in relatii fara trecut si fara viitor. Noi facem emisiuni despre iubire si moarte. Tot noua ne si pasa de aproapele nostru, dar doar pana schimbam canalul. Noi ne violam si ne omoram si ne vindem droguri. Noi ne mintim, ne furam si ne tradam.

Noi suntem oamenii secolului 21.

Frumusetea fizica

postat de bogdanghiorghiu in 2008-12-03 10:30
Niste citate:

- Nu frumusetea fizica e cea care conteaza ci frumusetea interioara!
- Neah, asta e doar un lucru pe care il spun oamenii urati.

Oamenii frumosi au mai mult noroc decat cei urati.

Frumusetea te poate duce oriunde in viata.

Sa lasam femeile frumoase pentru barbatii fara imaginatie.

In primul rand, cum arata un om urat si cum arata un om frumos? Oamenii frumosi sunt mai inalti? Sau poate au degetele mai lungi... Exista vreun examen pe care trebuie sa-l dam? Si o nota precum 7,50 sau 9,25 pentru cat suntem de frumosi care sa fie trecuta pe spatele buletinului (ori pe fruntea noastra)? Sau "respins" si "admis"? (in societate eventual)

Ca sa imi sustin punctul de vedere vin cu urmatoaea situatie/exemplu: frumosul place tuturor, da? Toata lumea place un lucru frumos. Asadar frumosul inseamna placut. Numai in cazul celorlalti oameni din jurul nostru nu mai e la fel. Caci cineva nu e placut doar pentru ca e frumos... (mai sunt si exceptii de la regula, dar atat de triste incat o intaresc) Este nevoie si de alte calitati pentru asta. In concluzie, nu doar frumusetea fizica e cea care conteaza. (1) Ma multumesc sa demonstrez doar atat deocamdata.

O foarte buna prietena (salut Alexandra ) a spus ca dragostea/relatia e ca un vapor, iar frumusetea fizica e ancora lui. Si nu as putea fi mai mult de acord. De frumusete fizica e nevoie doar la inceput! As spune pentru prima luna, dar e mult prea mult. E nevoie de ea doar in prima saptamana, primele zile, sau cine stie, poate chiar doar in primele secunde ale unei relatii.

Dupa aceea, cand superficialitatea s-a risipit, frumusetea fizica nu mai conteaza. Foarte aproape de deloc. Pentru ca atunci cand ti-e draga o persoana, ti-e draga si dimineata cand arata... cum arata(2), si cand ii apare un cos sau s-a tuns prea scurt, si iarna cand ii curge nasul ceva de speriat, si cand e racita, cand are o masea umflata si asa mai departe...

Trecand la altceva, suntem vreodata destul de frumosi? Pentru noi insine, mai exact.

De ce sa nu fim? Am spus mai devreme ca pentru a fi placut iti trebuie si alte calitati in afara de ce ai primit de la natura. Printre astea se numara, cu siguranta, increderea in sine. Sa te simti bine in pielea ta. Sa fii deschis, sa stii cine esti si sa te porti ca atare! Pe cand daca intotdeauna ne vom considera urati, respingatori, hidosi, si orice alte bazdaganii neadevarate, nascocite intr-un moment de depresie(3), increderea in sine ni se va parea o fantezie. Si nici nu vei putea fi indeajuns de deschis ca sa aiba ceilalti ce placea la tine. Sincer eu asa eram pana la liceu. Apoi au fost niste colege perfecte (la care si astazi mai privesc in sus, cu admiratie) si niste festivaluri(4) de teatru si mi-am schimbat radical atitudinea.

E bine sa ne gandim la faptul ca adevaratele satisfactii, euforii (si fericirea ulterior) nu vin de la frumusetea fizica. Totusi, de cele mai multe ori, ea e esentiala. Pffff... Dar cum pot fi ambele fraze adevarate? E ceva stricat la noi? Nu, nu cred ca e. Cred ca e normal sa ne placa frumosul cand celelalte calitati nu sunt nici pe departe la fel de evidente. Dar daca ar fi ceva stricat, chiar nu stiu daca e reparabil. Fiecare cu ce putere psihica are...

In sfarsit, frumusetea fizica (si chiar si cea interioara, daca ne gandim mai bine) e ceva extrem de subiectiv. In functie de valorile noastre o persoana e mai mult sau mai putin frumoasa. (de ex. iti pot placea ochii albastrii sau ochii verzi; barba sau nu; machiata sau nemachiata, etc.) Banuiesc ca stiti cu toti ca frumusetea... e in ochii celui care priveste.





_________________________________________________________
(1) In ceea ce priveste stabilirea unei relatii serioase , si nu vreun one-night-sand sau eu stiu mai ce.
(2) Fiecare cu chipul de dimineata propriu, acuma ce stiu eu?
(3) Nimeni nu e hidos, niciodata. Daca avem grija de corpul nostru, vom fi intotdeauna frumosi.
(4) Sau "festivale", ambele-s corecte.

Saluturile (II)

postat de bogdanghiorghiu in 2008-10-29 21:00
Articolul anterior a ridicat atatea sprancene printre cititorii mei (in ciuda faptul ca - suprinzator sau ba - la articol sunt 0 comentarii) incat nu m-am putut abtine sa nu fac o continuare.

Eu as clasifica saluturile astfel:
Prima categorie e formata din cele formale: Buna ziua, Buna seara, etc.
A doua, din cele amicale: Hey, buna, salut, s.a.
Apoi urmeaza saluturile non-verbale. Si anume categoria a treia reprezentata de salutul din mana, zambetul, datul din cap, s.a.
Si in final, categoria a patra (am tinut neaparat sa o separ de celelalte): ignoratul.
Consider ca daca te faci ca nu vezi pe cineva, sau mai mult, il privesti in ochi fara sa-i zici nimic, reprezinta tot un salut. Fiindca celalalt se prinde. Mai mult, e un salut cu care transmiti mult mai multe decat chiar si atunci cand urezi ziua buna.

Care e maximul de saluturi pe care le putem oferi unei persoane intr-o zi? Doua saluturi? Sau trei? Patru mi se pare mult! Si amuzant.
Vi se intampla sa va intalniti foarte des cu o persoana pe care abia o cunoasteti si cu care nu aveti nimic de discutat? Nu poti purta o conversatie de politete de absolut fiecare data. In primele zile, - buna - salut, poate si un - ce faci?, apoi - buna - buna, dar apoi? saluturile se degradeaza incet incet, nu? Urmeaza datul din cap*, zambitul si apoi... foarte probabil ignoratul, dar nu cu sensul "nu meriti salutul meu" ci e doar o... conventie... un fel de "ne intalnim prea des, n-are rost sa ne salutam de fiecare data, ok?" cu care de obicei amandoi sunt de acord. Ceea ce ma duce la intrebarea: Dupa cate saluturi consecutive neurmate de niciun fel de conversatie avem voie sa ignoram o persoana?

Ar trebui hotarat undeva. Si daca se atinge limita, si persoana pe care am obosit sa o salutam vrea sa ne salute, sa avem niste notite la noi, cu un calendar, ca sa-i putem spune: "Nu e nimic personal, dar ne salutam de 1 luna si 17 zile de 3-4 ori pe zi, fara sa purtam niciun fel de conversatie ci doar pentru ca stam in acelasi bloc. Avand in vedere hotararea X din data Y, am dreptul sa te ignor fara sa ai vreun motiv sa te superi. Asa ca... la revedere!

Altceva, atunci cand intalnim pe cineva cunoscut pe strada si suntem intrebati "ce faci?" singurul nostru raspuns este "bine". Nu avem de ales! Doctorul tocmai ne-a spus ca avem cancer, nu conteaza! Suntem obligati de respectul pentru o eventuala graba a celuilalt sa raspundem "bine". Nu o sa ma apuc acum sa il iau de mana, sa ne asezam pe o banca si sa incep sa ii spun of-ul meu; ca mi-a murit porcusorul de Guineea, ca am spart o farfurie azi cand spalam vasele, ca am o carie, ca mi-am facut o vanataie de cand m-am dus sa dau mancare la caine si am alunecat, etc.

La intrebarea "ce faci?" esti obligat sa raspunzi cu "bine". Daca nu, daca raspunzi cumva cu "rau" sau chiar si cu "binisor", atunci celalalt e obligat sa te intrebe "de ce?". Si asta nu se face. Ciudata sau nu, cu rost sau fara rost, e o intrebare de politete care cere doar un raspuns de politete. "- ce faci? - bine. tu? - bine. (si mergem mai departe zambind)".

Hmm...



_______________________________________________
* Ati observat ca intre prieteni salutul din cap e de jos in sus iar cu persoane mai in varsta, e invers?

Saluturile

postat de bogdanghiorghiu in 2008-10-24 18:07
Buna ziua, buna dimineata , buna seara, noapte buna, somn usor, chiar uram toate astea atunci cand le rostim? Ma indoiesc serios. Cred ca au devenit atat de banale pentru noi incat sunt doar un oarecare reflex.

De ce nu putem face cu mana unui profesor (nu am nimic cu profesorii, e un exemplu ales la intamplare :P)? De ce s-ar simti el jignit daca ar fi salutat printr-o ridicare a mainii si un zambet? Ce nu inteleg eu e de ce la un "buna ziua" ti-ar raspunde si la mana, nu. Din contra, reactia lui poate fi mai mult decat negativa, pana la a crede ca vrei sa-l batjocoresti. Asta, cred eu ca ar trebui sa ne faca sa ne intrebam: Este chiar atat de mare diferenta intre cuvintele "buna ziua" (pe care oricum nu le uram sincer) si salutul cu mana?

Un alt lucru care ma fascineaza e ca desi toate saluturile astea au devenit un reflex si nimeni nu le ia ca atare, tot e relevant daca zici buna seara, ziua, sau dimineata. Iata un reflex care nu mai e asa reflex. Caci inainte sa rostim salutul, intai ne uitam prin jur sa vedem ce e afara.
Si inca ceva... De unde stim noi cand e dimineata si cand e zi sau cand e zi si cand e seara? Si de ce sa conteze ora atat de mult in a saluta pe cineva?? Serios, de cate ori nu ne simtim prost ca am gresit salutul? Da, caci salutul se poate gresi in zilele astea! Nu stiai? Cum nu? Probabil ca tu credeai ca salutul e ceva atat de simplu si natural incat e absurd sa zici ca poate fi corect sau gresit. Dar hehe... la cat de anormali suntem, e normal ca expresia "un salut gresit" chiar sa aiba sens. ;)

Cat despre celelalte urari, ce sa mai zic? Sa le luam pe rand?
Cand urezi cuiva "pofta buna", chiar va avea o pofta mai mare? Ori ii va placea mancarea mai mult? Hmm... E doar politete... Si stiu, e si un gest dragut. De "vise placute" nici nu mai vorbesc. Cu siguranta acel cineva nu va visa mai frumos doar ca am zis noi asta...
"Succes" e o urare care macar comunica ceva. Comunica faptul ca iti doresti ca persoana cu care vorbesti sa reuseasca in ceva. Si asta poate insemna multisor. :)
Dar "pa", sau "pa pa"? Pfff.... Inseamna vreo ceva? Nu inseamna nimic! E un fel de "pe curand" in varianta mai scurta de parca am fi obosit de la atatea litere.
Despre "bafta!" sau "hai noroc!"... nu stiu ce sa adaug. Pe la 16 ani, denota o masculinitate de care toti baietii adolescenti vor sa dea dovada. Mai incolo, nu mai avem de impresionat pe nimeni, asa ca nu mai inseamna nimic.

Intre prieteni, ne salutam prin simplul si generalul (si prea-recomandatul de mine catre toti) cuvant "salut!". Sau am observat ca am inceput sa folosim si "hey". Imi place, sincer. Ambele imi plac. Suna bine, sunt scurte, nu trebuie sa te uiti la ceas ca sa le rostesti si mai ales nu trebuie sa te simti stanjenit daca s-a inserat afara fara sa iti dai seama, pentru ca... nu ai cum sa le gresesti.

In fine, deci am aflat ca banalele saluturi pot fi si gresite. Inca ceva ce ar putea fi adaugat in lista fascinantelor lucruri ciudate de care avem parte. Si hai sa va las pe ganduri:
Cum am saluta profesorul daca ne-am intalni cu el pe luna? Buna... cum?

La multi ani! Poftim?

postat de bogdanghiorghiu in 2008-09-05 16:45
Exista traditia pe care o stim cu totii de cand eram de un metru sa spunem persoanelor care isi sarbatoresc ziua de nastere "La multi ani!".

De fapt... ce inseamna "la multi ani"? Teoretic, fiind urat fix in ziua in care s-a mai implinit un an de la nasterea cuiva, inseamna: sa ai o viata lunga. Practic... inseamna sa ai o viata lunga si plina de sanatate si fericire.

Cati ne mai gandim la asta cand spunem "la multi ani" cuiva? Multi dintre noi o spunem din reflex, fara sa uram, de fapt, nimic de bine. Exista niste situatii chiar evidente in sensul asta.
Cand a trecut, de exemplu, aniversarea cuiva. Si vorbim peste cateva zile cu acea persoana care ne spune
- Stii, marti a fost ziua mea.
Noi ne miram nitel si raspundem.
- Serios??? Vai! La multi ani!
Dupa care ni se multumeste.

In cazul asta, "la multi ani"-ul vine oarecum din obligatie. Nu credeti? A fost ziua cuiva si noi regretam (mai mult sau mai putin, e irelevant) ca nu i-am aruncat aceste trei cuvinte exact atunci asa ca i le aruncam acum de teama sa nu ii dezamagim.

Sunt si cazuri extreme. Cand persoana devine deprimata ca nu i s-a spus la multi ani. Daca nu i-ai spus, oricat de bun prieten ai fi fost tu pana atunci, ai dezamagit-o si nu va putea trece niciodata peste asta. Chiar daca ai fost ocupat cu salvarea lumii, ea va fi oricum suparata, trista, ca nu i-ai urat o viata lunga. Nu e nicio crima daca va recunoasteti in unele cazuri. Nu veti fi condamnati.

Imaginati-va totusi cum ar fi fara "la multi ani". Nu m-am referit in nicio clipa la aniversare, la cadou si la multitudinea de lucruri frumoase pe care il poate simboliza el. Ma refer doar la cuvintele "la", "multi" si "ani". Cum ar fi sa ii uram "La multi ani!" cuiva si el sa ne raspunda: "Poftim?".

Ce i-am mai zice sarbatoritului? Nimic. Dar pana cand? Probabil pana cand vom inventa altceva.

Pentru ca nu poti sa nu zici nimic atunci cand dai un cadou in care ai pus atata sentiment. Nu poti sa nu zici nimic cand stii ca o persoana la care tii a mai implinit un an azi. Exista o zi speciala, in care ii asteptam pe cei dragi, chiar si cand nu este posibil fizic, sa ne fie alaturi cu gandul. Si fara frumoasa expresie "la multi ani" e un picut mai greu.

Daca sunteti confuzi in privinta insemnarii (daca sunt pro sau contra acestei urari), sa va lamuresc. Chiar daca nu prea vorbim serios cand le zicem, chiar daca uneori o facem chiar din obligatie si chiar daca multe altele... sunt pro acestor cuvinte simple, dar simbolice. Sunt contra, insa, persoanelor care le dau prea multa importanta. Persoanelor care nu accepta ca cineva, de ziua lor, poate avea o zi mai plina, mai importanta, mai ametitoare. Persoanelor care accepta acel "la multi ani" din obligatie si sunt fericite ca l-au primit. Caci e o diferenta intre
"Am auzit ca e ziua ta (de la Gheorghita, care a auzit de la Violeta), asa ca te-am sunat sa iti zic la multi ani."
si
"La multi aaaaaaaaaani!"

Tutuiala si 'dumneavoastreala'

postat de bogdanghiorghiu in 2008-06-01 19:17
Pana in primii ani ai adolescentei inclusiv, tutuim toti adolescentii cu care avem vreo treaba vreodata. Iar "dvs." le spunem adultilor. Nici nu ne punem problema. Dar cam de la 17-18 ani, tutuiala devine o dilema. Prima oara, din cauza ca esti si tu adult. Ceilalti sunt acum "de varsta ta". Dar cand ei sunt cu, sa spunem, 5 ani mai in varsta, ne gandim de doua ori inainte sa ii tutuim.

Nu-i asa ca e ciudat sa spui: "ma scuzati, stiti ce tema am avut la gramatica?" atunci cand ai un coleg de facultate mai in varsta? Sau cand iesi in oras ori la petreceri si prietenul tau iti face cunostinta cu o persoana mai mare cu 10 ani pe care el, impreuna cu altii doi sau trei prieteni, o tutuiesc. Primul gand e sa o tutuiesti si tu. Dar al doilea gand e ca ea are 28-29-30 de ani...

As spune ca cel mai simplu ar fi sa se stabileasca o varsta de la care unei persoane i se va adresa la persoana a doua plural. De ex, 24 de ani: cine i-a implinit e Dl. Popescu sau Dna/Dra Vasilescu si nu Ionut sau Cati. Dar stii intotdeauna ce varsta are fiecare? Astazi, varsta devine din ce in ce mai putin evidenta. In special la tineri. Si pe langa asta, sunt atatea persoane care pur si simplu nu accepta vreun "dumneavoastra", din cauza ca se simt mai tinere de atat.

Asta ma duce la urmatoarea intrebare: Daca cineva nu mai este tutuit, e semn ca nu mai e tanar?

Pana la urma, pentru noi, astazi, a te adresa cuiva la persoana a doua plural inseamna respect. Ori ca e mai in varsta, ori ca depindem de el in vreun fel (de ex., sefu Sau... doctorul, avocatul, etc.). Varianta a doua e mai frecvent intalnita decat suntem dispusi sa recunoastem. Cati dintre noi tutuim un cersetor, fie el mai in varsta cu 40 de ani? Toti? Aproape toti?

Dar aici ne salveaza "intermediarul". Care nu inseamna nici prea mult respect, nici lipsa lui. Si anume "dumneata". In cazul asta, renuntam la plural si nici nu suntem nepoliticosi. Dar din pacate, nu e prea folosit. Termenul e demodat. Acum, daca e sa apelam la "intermediar" spunem "mata" sau "matale", apelative cu care eu, personal, nu sunt de acord.

Pe de alta parte, unii oameni cer pluralul. Se simt extraordinar de jigniti daca vorbesti normal.
- Vezi ca sunt mai in varsta ca tine, nu ma tutui!
- Cine te crezi sa ma tutuiesti?
- Dar de cand ma tutuiesti tu pe mine?

Pentru toti acei oameni: Calmeaza-te, nu te-a jignit nimeni... Nu ti-a zis nimeni ca esti tampit, nici macar nu ti-a zis nimeni ca nu te respecta. E paranoia ascunsa sub legile societatii. Scapa de ea!

Conculzia e ca solutia nu ar fi stabilirea unei "varste limita" pentru tutuiala. Ci pur si simplu renuntarea la plural. In loc de "tu" si "dumneavoastra", sa fie "tu" si "dumneata". Ganditi-va! Pluralul folosit in comunicarea cu o alta persoana nu simbolizeaza nimic! Poate doar ca vedem dublu... Nu avem nevoie de el! In engleza (si in alte limbi) el nici nu exista. Si iata cate persoane vorbesc engleza. Doua miliarde de oameni se descurca foarte bine fara plural! Si nici nu e incredibil sau extraordinar! E normal!

In sfarsit, vom mai ramane un pic expusi situatiilor mai mult sau mai putin jenante, cauzate de plural. Cel putin cat mai traim noi Cu timpul, cu timpul si iarasi cu timpul... si cu ajutorul unor adulti cat se poate de moderni, poate vom scapa de el. Poate...

Politetea si cavalerii ei

postat de bogdanghiorghiu in 2008-05-14 14:16
Codul bunelor maniere, cu toate ca s-a luptat vitejeste, el tot ramane ceva interpretabil. Sa creeze impresia ca urmareste ceva, sa para ridicol, fals sau demodat, sunt doar cateva dintre posibilele urmari daca un baiat incearca sa fie galant.
Te va surprinde surprinderea tuturor daca el trage scaunul unei fete la restaurant. Sa nu mai vorbesc daca o fata cara cu greu niste bagaje grele si un baiat o abordeaza oferindu-i ajutor. O sa spuna: "Nu, multumesc, il astept pe prietenul meu sa vina sa ma ajute." Reactie pe care nu o condamn. Sunt atatia nebuni in lume. Dar iata partea bizara: daca cineva face un gest politicos, astazi, privindu-l, ne intrebam (involuntar sau nu) daca nu cumva e unul din acei nebuni.

Nu credeti ca acest cod, care ne spune noua cum sa ne purtam, are nevoie de putina... slefuire? Trebuie sa credeti asta! Cineva cu siguranta trebuie sa se schimbe. Ori el, ori noi. Ca daca nu observati, variem intre cele doua limite: nesimtit si nebun.

 
Termeni si Conditii de Utilizare