Gandurile mele

Una din cele mai stupide si patetice amagiri inventate despre iubire...


"Oau!
Te voi iubi neconditionat...

...cu conditia sa fii ceea ce caut...
Sa arati si sa te imbraci cel putin decent ca sa imi faci o prima impresie buna...
Sa ma atragi fizic...
Sa ajungi sa imi placi...
Sa ajung sa te respect...
Sa imi arati ca esti serios, ca meriti sa ma indragostesc de tine...
Sa nu imi ceri sa ma schimb...
Sa imi fii alaturi cand imi este rau, sa stiu ca pot depinde de tine...


Ce sentiment!
Te iubesc neconditionat...

...cu conditia sa ma distrezi, sa nu ma lasi sa ma plictisesc...
Sa fii loial, deschis si sincer...
Felul de a privi viata si lumea, visele, dorintele, planurile, credinta, principiile tale daca nu sa se asemene cu ale mele, macar sa se potriveasca...
Sa avem lucruri in comun, aptitudini, interese, hobbyuri...
Sa imi arati si sa ma inveti lucruri...
Sa nu imi pierzi respectul...

Fara conditiile astea, regret, dar nu te pot iubi neconditionat..."

Ea: Vreau sa ma tii de mana.

El: Te tin. Dar te costa o lacrima. Si pun si eu una.

Ea: Saruta-ma!

El: Sigur, te costa alta lacrima. Si mai pun si eu una.

Ea: Vreau sa ma iubesti.

El: Hmm... Bine, dar asta inseamna mai multe lacrimi... Si am sa pun si eu.

Ea: Vreau sa ramai cu mine pentru totdeauna.

El: Offf...

Ea: Ce e?

El: De ce n-ai zis asa de la inceput?
Nu mai plange... sunt al tau.

Odata, eu am stat si ne-am privit privirile.
Privirea mea, in drum spre tine, a intalnit privirea ta. S-a indragostit pe loc de frumusetea ei si desi un pic timida, si-a facut curaj si-a invitat-o la un suc. Privirea ta a acceptat si au mers amandoua intr-un loc frumos si linistit si au inceput sa se cunoasca, si sa-si vorbeasca deschis si sincer. Nici n-a trecut mult timp de atunci si ele parca erau una singura. Isi imparteau secretele si nu se mai puteau satura una de cealalta. Erau mereu aproape... poate de dragul nostru. Si noi poate eram aproape de dragul lor.

Apoi... privirile noastre ne-au privit pe noi. S-au speriat! Asa ca au fugit impreuna. Noi nu ne-am mai descurcat fara ele si totul s-a destramat.
Poate intr-o zi le vom gasi iar. Cine stie? Poate atunci vom avea chiar si grija de ele.

Ce te impiedica?
Mandria?
Frustrarile?
Asa-zisele probleme zilnice?
Umbrele din capul tau?
Lupta zilnica cu ele?
Frica?
...
Ce te impiedica sa spui ce gandesti?
Ti-ai pierdut speranta, curajul, credinta? ...In final, vei spune foarte multe. Dar nimic relevant.

Spune omule ce gandesti!

Cand ti-e frig, te imbraci mai gros.
Cand ti-e cald, te imbraci mai subtire.
Cand ti-e somn, te culci.
Cand ti-e sete, bei.
Cand ti-e foame, mananci.
Cand iubesti, ce e de facut?

O sa fim intotdeauna mai placuti de unii si mai putin placuti de altii. Si noi la randul nostru o sa placem mai mult pe unii si mai putin pe altii.
O sa fie intotdeauna o persoana care nu iti place. Gandeste-te un picut la ea/el.
O sa fie intotdeauna cineva care-ti place mai putin.
Si o sa fie mereu cineva care o sa iti fie foarte drag. Il ai in minte?

Si o sa mai fie intotdeauna cineva care nu te place! Si care o sa te tina departe de el/ea, tocmai din acest motiv. Ideal e sa nu il placi nici tu... Dar lucrurile pot deveni urate cand iti place aceasta persoana. Si cand vrei din rasputeri sa o cunosti si sa o faci sa te placa dar ea sa aiba standarde mai inalte decat cel al amicitiei oferite de tine. Imi pare rau... esti sub standard.
Dar partea cea mai aiurea e cand tu crezi ca te place dar de fapt nu-i asa. Cati nu am trecut prin asta? Si sa iti cada cerul peste tine cand te astepti mai putin. Sa te simti ca ultimul om de pe pamant. Desi nu esti... dar asa te simti! Ultimul om...

- Ca sa te placa ceilalti ce trebuie sa faci? Sa fii pe placul lor...
- Ca sa fii pe placul lor cum, sau mai bine zis, cine ar trebui sa fii? Cineva mai bun decat esti.
- De unde stii ca tu esti cel care trebuie sa se schimbe si nu celalalt? Pentru ca celalalt iti place... deci are ceva ce ai vrea sa ai si tu.

Toate astea ma duc la o singura intrebare... Noi ne placem pe noi insine? Exista oare lucruri care sa le gasim in noi si sa spunem: "Asta imi place! Ar trebui sa ii placa si lui/ei." Si in concluzie... vrem sa fim ca noi vreodata?

E bine sa fii tu! Trebuie sa fii tu intotdeauna! Dar uneori tu nu esti deajuns. Uneori tu faci ceva gresit sau tu spui ceva aiurea... Fiindca esti om, nu din alt motiv. Dar cati ne amintim asta? Ca suntem toti oameni. Daca printre cititorii mei se afla un supraom, imi cer scuze.

Suntem oameni... avem defectele si calitatile noastre. Vrem sa ni se aprecieze calitatile si sa ni se accepte defectele. Si noi tindem, intr-un mod crud si absurd, sa ne placa anumite calitati a celorlalti si sa ne displaca defectele lor!

Deci cum ar trebui sa fim pana la urma...? Sa vrei sa fii pe placul tuturor e cea mai mare stupizenie. Incearca macar tie sa iti placi. Daca nu reusesti, mai lucreaza la asta... creaza-ti o parte placuta la si de tine insuti. Poate vei placea si celorlalti.



Apropo, multumesc cat se poate de sincer celor care m-ati placut vreodata oricat de putin. Stiu ca pot fi un antipatic uneori. Va multumesc celor ce incercati sa imi aratati ce sa fac cand eu nu am nicio idee si pentru toate clipele cand sunteti langa mine. Inseamna totul :)

Ma numesc Bogdan, si sunt din Tecuci. Am implinit de curand 18 ani si sunt student la Univ A.I.C. din Iasi la Engleza - Traduceri.
Visez sa fiu un actor, sa joc pentru a-mi castiga existenta, sa fiu apreciat si ca fiecare zi sa fie o provocare. Sa imi scriu propriile piese de teatru, filme sau carti. De asemenea, visez sa ajung sa pasesc undeva pe alta planeta, pe luna e ok... :P Sa fac sky diving si sa imi intemeiez o familie. Daca pana cand mor am facut toate astea, pot spune ca am trait foarte fericit :)

Dar gata cu bla bla-urile, ca nu asta e interesant. Mi-am dat seama ca nu imi pot indeplini aceste vise daca nu vreau cu adevarat (inca o concluzie de-a mea :P). Am vorbit miercuri despre decizii, despre faptul ca tu iti controlezi viata si ca timpul nu merge si inapoi, decat cand ne amintim de ceva din trecut sau... cand revenim in prezent dupa ce am visat putin cu ochii deschisi.

Daca ai un vis, e ok. E frumos. Daca ai un vis si vrei sa il indeplinesti, e si mai frumos! :) vedeti voi, e usor sa ne imaginam cum ar fi, si cum credem ca o sa fie peste cativa ani. Dar nimeni nu ne va indeplini visul pentru noi. Vrei sa fii actor apreciat? Atunci trebuie sa muncesti din greu, sa fii perseverent, sa dai tot ce poti. Vrei sa fii profesor de succes? Atunci trebuie sa muncesti din greu, sa fii perseverent, sa dai tot ce poti. Vrei sa fii doctor priceput? Atunci trebuie sa muncesti din greu, sa fii perseverent, sa dai tot ce poti. Vrei sa fii avocat cunoscut? Atunci trebuie sa muncesti din greu, sa fii perseverent, sa dai tot ce poti. Ups, acum observ ca m-am cam repetat...

Ideea e ca nu esti singur pe planeta. Atunci ar fi usor sa fii ori avocat ori profesor ori doctor ori bucatar, etc. Dar daca ai fi intr-adevar singur, trebuie sa le faci pe toate :P asta nu e asa usor. In fine, ce vreau sa spun e ca intotdeauna mai exista altcineva ca tine care are acelasi vis. Trebuie sa stii sigur ca muncesti mai mult decat acel "altcineva" ca sa poti visa mai departe. Ca altfel trec anii, te uiti in spate si nu stii ce a mers prost. Pentru vise se munceste... asta e partea frumoasa.... daca prin absurd ni s-ar oferi pe tava, nimeni nu ar mai sti ce e ala vis. Fie ca inveti, ca exersezi sau ca iti calci pe orgoliu, te vei mandri cu ce ai dobandit! Cu ceea ce esti... cu cei din jurul tau care te felicita, si care desi te aud cand spui "e nevoie de multa munca sa ajungi aici" nu te asculta...

Intr-adevar, mai exista o cale... norocul. Daca ai noroc, poti sa intalnesti persoana potrivita sau sa zici cuvintele potrivite sau sa fii la locul potrivit in momentul potrivit si sa ajungi unde vrei. Si poate meriti. Dar norocul poate sa vina, poate sa nu vina. La fel ca ghinionul. Si mi se pare incorect. Adica noi speram sa nu ne loveasca ghinionul absolut niciodata, dar norocul de 1000 de ori?

Nu prea stiu cu ce sa incep. Dar, pentru moment, eu ma apuc sa invat sa joc, sa cant la chitara si sa dansez asa cum mi-am dorit dintotdeauna. Sa exersez cat mai mult si sa nu ma dau batut cand va fi putin mai greu. Tu, cum incepi?

Viitorul ti-l faci in prezent. Si prezentul e AZI, ACUM! Nu maine, nu dupa examenul de joi, nu de luni, nu de saptamana viitoare. E acum. Deci eu m-am apucat deja. Am cateva planuri pe care abia astept sa le duc la un bun sfarsit. Restul.... e spontaneitate :D Ca fara ea, viata e destul de plictisitoare. E bine sa fii si oleaca spontan... ;)

"blog" e prescurtarea inevitabila, dupa parerea mea, de la "web log". Acum, m-am hotarat sa imi fac unul... sa scriu acolo fara sa citesc, dar sa vreau sa se citeasca si sa nu imi pese de cine. Nu ma astept sa placa unei natiuni intregi. Ma astept sa nu placa nimanui. Nici macar mie. De fapt, cred ca mie mi-ar placea, caci vedeti voi... imi place sa vorbesc :P

Titlul primei insemnari e ... scris mai sus. In dreptul titlului. Asa, acolo ... :D L-am ales fiindca e ultima mare concluzie la care am ajuns. Ajung des la concluzii in toata viata mea si asta a fost ultima... Ipotezele erau multe... toate interogative.
1. Ce ma face sa gresesc atunci cand o fac si cand regret apoi ?
2. Ce ma face sa ma bucur cand reusesc ?
3. Ce ma motiveaza sa fac ceva in vederea obtinerii unui rezultat satisfacator ?in orice domeniu...
4. Ce ma face sa visez si sa fug dupa acele vise? Sau ce ma face sa nu fug dupa ele? Si ce m-ar face sa esuez...?
5. Ce ma face sa vreau o familie, sa vreau sa fiu un erou, un actor?
6. Oare am ajuns atat de rau inca sa ma refer la mine insumi cu "ce"?

Cand uit ce vreau sa fac, cand sunt plictisit de viata si trist, imi place sa cred ca sunt un calator prin timp. Ca eu de fapt sunt in 2059 si am 69 de ani. Şi mă întreb ce am făcut cu viaţa mea... m-am plictisit de ea la 18 ani? Şi regret! Si ma duc in 2008 cand sunt... la intersectie, chiorându-mă la indicatoare. Şi apoi îmi vine să fac mai multe lucruri. Îmi pasă mai mult de singura viaţa pe care o am. Şi ştiu apoi că acum, îmi trăiesc aminterea pe care o să o am atunci.Sunt în 2062 şi ies la pensie. Am o pensie mică. Nu mai pot munci că mi-e frică să nu mor în drum spre servici, sau mai rău, în drum spre casă... Ce am făcut? Pe ce mi-am dat anii? Mi-a plăcut? M-am trezit în fiecare dimineaţă la 6 cu plăcere? Şi apoi mă duc în 2008 când sunt student, când sunt liber să învăţ, nu trebuie să muncesc, să am grijă de o familie sau să folosesc un baston. Şi am grijă să nu regret că am făcut atât de mulţi ani ceea ce nu îmi place când eu nu îmi permit... Apoi cred că sunt în 2065 când a murit mama. Şi când plâng la mormântul ei şi simt golul care mă umple încet încet şi greu. Şi mă duc în 2008, când încă e în viaţa! Şi mă duc şi o îmbrăţişez şi o sărut. Şi îi spun că o iubesc şi că îi datorez ceea ce sunt azi.

Cred cu tărie că în viaţa se ia decizii... Şi trebuie să ştii că şi cele greşite au părţi bune! Trebuie doar sa îţi pese îndeajuns de mult să o repari! Cum îţi dai seama de asta? Simplu... Regreţi mai mult că ai luat decizia greşită? Sau că nu ai luat-o pe cea corectă?
Viaţa ţi-o faci tu. Şi o să mă trezesc mâine dimineaţă şi o să îmi spun: Am să îmi fac ziua asta cum vreau eu!

E doar prima însemnare. E despre titlu. Aşa gândesc eu şi aşa scriu. Şi am să gândesc şi mâine. :D Motivul pentru care nu mi-am făcut prezentarea nu e nepoliteţea. Cred :D Am să o fac cu următoarea ocazie. Şi am să citesc şi eu... poate am să mă cunosc mai bine.