Gândurile mele

,,Gândeşte, căci tot ceea ce vei crea vreodată va începe cu un gând."

Doar nu uita să treci la fapte.

Un alt 31 decembrie.

postat de bogdanghiorghiu in 2010-12-31 17:42
Se termină 2010! Ce-ţi urez eu ţie, lume?

Îţi urez să ieşi din criză, să nu mai creezi războaie, să scapi de sărăcie, foamete, să renunţi la răutate, egoism şi ignoranţă, să nu prinzi vreo boală gravă, cum au fost gripele alea de mai demult, să nu ai parte de uragane, cutremure sau inundaţii (sau dacă ai, să te aduni şi să reuşeşti să treci peste ele) şi să nu care cumva să te termini în 2012.

La mulţi ani...

Iubirea într-o sticluţă mică

postat de bogdanghiorghiu in 2010-12-12 21:58
O poezie rescrisă...



Demult, mergând pe drum am întâlnit
Lâng-o tarabă sub un vechi salcâm
Stând singur pe un scaun învechit
Privind în gol, un negustor bătrân.

Curios, de el m-am apropiat
Şi-am început să cercetez ce vinde
Puteam să-l simt cum mă privea ciudat
De parcă m-ar fi aşteptat pe mine.

Pe masă erau sute de sticluţe
Mici medii mari şi înşirate peste tot.
"Ce-i în poţiuni?" am întrebat şi îmi răspunse:
"Un venin dulce, fără de-antidot."

"Eu vand iubire..." a explicat
"Şi se vinde foarte bine.
E foarte ieftină de cumpărat
Şi-o dau la orişicine."

"Domnule, tu râzi de mine!" am zis atunci.
"Cum ai putea să vinzi iubire?"
"În sticluţe" calm bătrânul mi-a răspuns,
"De vrei, îţi dau şi ţie!"

"De ce te-aş crede?", am întrebat
"Poate ai otravă în poţiuni!"
"Încerci sau nu, decizia e a ta.
Iubirea e un risc ce ţi-l asumi.

Tinere, nu-mi spune că ţi-e frică?
Că n-ai curaj să rişti puţin
Să cumperi de la mine o sticlă
Să bei un strop în fiecare zi..."

"...Dacă o pui aşa bătrâne, am să cumpăr
Nu mi-a lipsit curajul niciodată!
Dar de ce să beau o picătură?
De ce să nu o beau pe toată?"

"Prea multă căldură sigur te sufocă
Prea multă lumină va duce la orbire
Imaginează-ţi doar ce-ai să păţeşti
De la prea multă iubire..."

Convins, am cumpărat sticluţa şi de-atunci
Am băut câte un strop ca un medicament.
Şi s-a-ntâmplat exact aşa cum mi s-a spus,
Peste puţină vreme, a şi avut efect.

Deşi-am visat de-atâtea ori iubirea
Nu am visat-o niciodată că-i aşa...
Era minune, era însăşi Fericirea!
Era perfectă... şi nu mă iubea.

Am zis că aşa e la-nceput, mai greu
Şi-mi tot spuneam că totul va fi bine
Acum sunt trist, dar nu va fi aşa mereu
Că într-o zi mă va iubi şi ea pe mine.

Şi-am aşteptat, dar ziua aceea nu sosea
Şi după fiecare strop, eu sufeream mai tare
Cu atât tortura se adâncea
Cu cât iubirea devenea mai mare.

Era din ce în ce mai greu ca să mai vreau
Să fac şi mai puternic nenorocitul dor
Şi-atunci am hotărât că nu pot să mai beau
Am aruncat sticluţa şi-am mers la negustor.

"M-ai inşelat, bătrâne!", am urlat.
"Ai spus că voi avea iubire!"
"Dar ai iubire", a replicat.
"Doar că nu îţi este bine..."

"Atunci de ce mai are rost
Vreodată să iubesc cu foc
Dacă înăutru mă simt gol
Şi nu sunt fericit deloc?"

Atunci bătrânul a-nceput să râdă
S-a oprit cu greu şi s-a uitat la mine
Şi apoi c-o mână pe al meu umăr:
"Ascultă", îmi zise, "ascultă bine:

Iubirea-i doar un drum spre fericire
Un drum ce cere sacrificii si dureri.
Din când în când vei mai avea şi o mâhnire
Aşa vei şti într-adevăr că îl urmezi.

Şi trebuie să-l parcurgi până la capăt!
Nu să te plângi, nu să priveşti-napoi!
Altfel, ai s-o iei iar de la capăt
Şi ai să-mi ceri sticluţa doi.

Poţi să te dăruieşti atât pentru o fată?
Sau îţi e greu şi-ai să renunţi acum?!"
Am înghiţit în sec şi am păşit în spate
L-am privit în ochi... şi mi-am văzut de drum.

Spiritul mării

postat de bogdanghiorghiu in 2010-11-13 20:36
Plecasem să mă plimb pe lângă mare,
Picioarele-mi desculţe pe nisip,
Invitat parcă de vechiul soare
Ce apunea solemn ca-n orice altă zi.

Şi mă plimbam ca să-mi alerge gândul
Departe de-o mâhnire avută-n acea zi
Ce părea c-ar fi putut opri Pământul
Acum nu-mi pare absolut nimic.

Căci după un minut sau două, nu mai ştiu
Ridicându-mi ochii către asfinţit
Mai splendidă decât lucitorul auriu
În marea liniştită, un înger am zărit.

Era o fată într-o rochie de zăpadă.
Era în mare, cu apa până la genunchi.
Stătea acolo, singură şi nemişcată
Privindu-mă suav, atunci ea mi-a surâs.

Puteam să jur că o ştiam de veacuri
Totul la ea-mi părea bizar de cunoscut
A început cuvinte neînţelese să-mi vorbească
M-am apropiat de ea... dar ea a dispărut.

Cine a fost? De ce s-a dus?
M-am întrebat neîncetat în acea noapte
Cum de există ceva aşa frumos
Şi ce-am făcut să merit să se-arate?

De-atunci, privirea ei mi-a fost lumină
Şi surâsul, adăpost pe vreme grea.
De ele-mi aminteam la rău şi bine
Şi-n fiecare chip o căutam pe ea.

Şi nicio fată nu am mai găsit frumoasă
Din toate cât există pe Pământ.
Mă gândeam la ea, credeam că mă veghează
Privindu-mă aşa cum o făcea atunci.

Din ziua aceea la apus
A trecut atâta vreme.
Dar încă mai visam acel surâs
Şi gândul nu-nceta s-o cheme.

Am început adesea să mă plimb pe plajă
Singur în timp ce soarele în mare se scălda.
Dar nemaivăzând-o pe fată niciodată
Am hotărât să aflu mai multe despre ea.

În scopul ăsta, viaţa mea am dăruit
Zecilor de cărţi, mai vechi sau mai recente.
Am căutat pân-am găsit într-un sfârşit
Răspunsul printre mituri şi legende:

"Se spune că o dată la un veac
Când soarele s-a cufundat în mare
Un spirit antic, o fată îmbrăcată-n alb
Unui bărbat ales de ea apare.

Amar de-aceia carora le iese-n cale!
De-acei ce cad fatal în vraja frumuseţii ei!
Nimeni până acum nu a găsit scăpare
Ferice n-a mai fost niciunul dintre ei."

Atunci inima-mi s-a sfărâmat deodată
O durere continuă ce şi acum o am.
Am fost blestemat ca să iubesc o fată
Fără speranţă, toată viaţa mea.

Şi azi sunt alb şi tot ies să mă plimb pe plajă
Picioarele-mi bătrâne desculţe pe nisip
Şi râd de-acea mâhnire ce o aveam odată
Ah, Doamne, cum nu era nimic!

După o viaţă-ntreagă de sperat fără folos
Îmi dau seama, cartea a avut dreptate.
Dar cum de există ceva aşa frumos?
Şi ce-am făcut să merit să se-arate?

Mă mai gândesc şi astăzi la frumoasă
Şi la bărbaţii aceia ce i-a nefericit.
Oftez bătrân privind spre marea vastă.
Sunt singur şi mă simt atât de mic...

Femeia. Bărbatul.

postat de bogdanghiorghiu in 2010-11-08 17:00
Nu am înţeles niciodată cum de se resemnează o fată că nu poate ridica un borcan de murături (10 litri). Azi soră-mea mă ruga pe mine să îl iau şi să îl pun pe masă, spunându-mi că ea singură nu poate. (Şi totuşi eşti misogin dacă spui că fetele nu au forţă nici să ridice un borcan)
Sau cum trăieşte o fată cu gândul că cel puţin 85% din băieţii din lume (chiar şi cu ani mai tineri sau zeci de ani mai bătrâni) ar putea destul de uşor să o domine fizic în orice moment al zilei.

Au scăpat din "tirania" bărbatului secolul trecut când şi-au căpătat independenţa şi au scos la iveală faptul că erau dintotdeauna egale bărbatului dpdv intelectual. Felicitări. Acum, le cere tiranului să ridice borcanele pentru ele.

Cum de nu se simt jignite atunci când bărbatul le ia din mână o sacoşă (şi aia departe dea fi grea) ca să o care el? Sau dacă ia geaca de pe el în ditamai gerul iernii şi o pune pe ele ca să le fie cald? Chiar nu se simt prost că, deşi bărbatul s-a îmbrăcat mai bine înainte să iasă din casă, tot el stă acum şi dârdâie?

Şi de ce femeia trebuie să fie frumoasa şi bărbatul puternicul?

De ce acceptă expresiile de genul "Fii bărbat!", "Arunci ca o fată." sau "plângăcios ca o muiere"?

De ce pentru o femeie, o zi de răsfăţ înseamnă să meargă la coafor şi să îşi facă pedichiura şi manichiura ca să fie frumoasă iar pentru un bărbat înseamnă stat comod cu un prieten, o bere şi un meci?

De ce se simte o femeie atât de bine dacă i se spune că e frumoasă? Mai ales în comparaţie cu reacţia unui bărbat dacă i se spune că e "chipeş". Adică... în afară de evidentele eforturi de a te machia şi îmbrăca pe care o femeie le depune cu o plăcere de neînţeles, să îi spui că e frumoasă nu ar trebui să o afecteze cu nimic. Doar aşa s-a născut. E ca şi cum i-ai spune că are un nume frumos. De parcă ea l-a ales.
Ştiţi genul ăla de fete care vor ca iubitul să le se spună că sunt frumoase în fiecare zi? N-am nimic cu ele, dar imaginaţi-vă cum ar arăta un bărbat care ar cere asta iubitei... Absolut caraghios!

De ce toată planeta (inclusiv sexul feminin, care e mai numeros decât cel masculin) a convenit că la femeie, carcasa e esenţială, ceea ce e de fapt înăuntrul ei neputând decât să conteze mai puţin?

Şi etcetera. Toate astea nu le înţeleg.

Aş vrea să văd ziua când nu mai e un act de curaj imens când o fată mege să agaţe un băiat.
1. Pentru că nu i se mai pare anormal să vâneze şi ea pe cineva, să nu mai fie ea frumoasa cea vânată.
2. Pentru că nu îi e frică să fie violată mai târziu pentru că ştie karate şi l-ar face ferfeniţă dacă ar încerca.

Ziua când femeia nu depinde de un bărbat să se urce pe acoperiş, să ridice ceva greu, să repare instalaţia electrică, să facă maşina să pornească, să construiască o casă, etc.


_________________________________________________

Nici bărbatul nu e mai independent.

De ce atâţia bărbaţi se resemnează să nu ştie să gătească? Cum pot trăi într-o asemenea ignoranţă cu privire la unul din instictele de bază - să nu ştii să îţi faci de mâncare?

Cum acceptă un bărbat aşa de uşor că nu ştie să comunice la fel de bine ca femeia, ascuzându-se sub fraza că "aşa e programat să fie mai insensibil, neînţelegător şi neexpresiv"? În familie să nu fie atât de apropiat de copii în comparaţie cu femeia, pentru că ... "nu se pricep la fel de bine. E normal aşa."

Cum de atâţia bărbaţi acceptă ca altcineva (o femeie în general) să facă curat în urma lor, să le coase şi spele hainele lor, să spele vasele în care au mâncat ei, etc.? Cum de nu sunt îndeajuns de demni să o facă singuri?

Pe de altă parte, de ce acceptă bărbaţii ca femeile să sfinţească fraza "bărbaţii este porci"? De ce nu mai contestă nimeni în ziua de azi că lenea, insensibilitatea, controlul, imaturitatea, infidelitatea, lipsa de gust vestimentar sunt semne de masculinitate? Şi faptul că dacă un bărbat e harnic, sensibil, drăguţ cu toată lumea, bucătar dedicat, romantic şi total fidel e considerat ... un pic femeie? Sau măcar cu siguranţă nemasculin?

Nu mă înţelegeţi greşit, apreciez enorm calităţile femeii, doar că nu sunt... ale femeii. La fel cum defectele nu sunt ale bărbaţilor. Sunt calităţi şi defecte umane. Pe care le poate avea oricine.

Apoi, cum poate un bărbat să se îngrijoreze că iubita lui stă cu el doar pentru bani când el a ales-o pentru picioarele ei? Cu ce e asta mai diferit?
Şi cum poate să nu-l deranjeze mai deloc faptul că e superficial? Cum poate fi asta mai ales un criteriu de competitie între bărbaţi - superficialitatea? Despre o fată bărbatul zice că e bună, iar unei fete bărbatul îi zice că e frumoasă?

Şi de ce acceptă bărbatul ideea că dacă plânge, e ruşinos?

Etcetera. Eh...

Vreau să menţionez clar că astea nu sunt critici la adresa bărbaţilor şi femeilor. Nici nu încerc să vă spun ceva ce ştiaţi deja: anume că omul nu e perfect. Sunt doar întrebări în legătură cu lucruri pe care pe mine, personal, mă fascinează la om - în general (excepţiile sunt excepţii).

Concluzia? Toţi suntem misogini şi misandre. Aşa că ne complacem că şi noi, şi sexul celălalt avem dreptate când ne acuzăm reciproc şi punct. Sigur aţi observat asta.

Un drum cu microbuzul. Metaforic vorbind.

postat de bogdanghiorghiu in 2010-11-04 21:00

Microbuzul pare o mini lume... Drumul pare o mini viata.

Esti cu un grup de oameni; toti mergeti in aceeasi directie (la inceput macar). Unii coboara mai repede, altii mai tarziu, unii inaintea ta, pe altii pleci si ii lasi in microbuz.

Intalnesti oameni mai tineri decat tine, mai in varsta, oameni mai frumosi (decat/pentru tine) sau mai urati, oameni mai sanatosi si sprinteni sau mai bolnavi.

Vezi oameni grabiti sau oameni care simt ca au tot timpul din lume, oameni obositi sau energici, oameni care urca cu un grup de prieteni razand si vorbind tare, sau oameni care urca singuri si isi petrec drumul in liniste.

Oameni euforici, oameni suparati.


Am observat ca or fi unii oameni plini de viata... dar si viata e plina de oameni.


Asa imi trebuie cand in loc sa dorm ca tot omul in microbuz, eu ma gandesc la asa ceva. Cred ca multi dintre noi in apropierea zilei noastre de nastere ne gandim la viata, timp, moarte, etc. Ne zicem ca am mai imbatranit un an, ce repede a trecut, dar ca inca suntem tineri, nicio problema. Putem lasa visele si planurile alea de ni le-am propus pe mai tarziu.

(Aproape) Toti avem din alea. Vise si planuri, scopuri, idealuri in viata; intrebari existentiale, raspunsuri dupa care tanjim. Si am vrea sa le implinim acum acum, dar mai apare un film bun, ne mai uitam la el, mai iesim cu prietenii, ne mai indragostim...

Ca noi pana la urma cautam fericirea. Daca ea ne loveste printr-un film cu Mel Gibson, o distractie grasa cu prietenii sau o persoana simpatica, e normal sa nu mai alergam chiar atat de mult dupa vise. Doar prezentul ne da deplina fericire. Viata e facuta din mai multe prezenturi din astea. Ca un oras vazut noaptea din microbuz, care e format din mai multe lumini.

Nu-i aşa uşor să scrii o poezie

postat de bogdanghiorghiu in 2010-10-12 16:43
Nu-i aşa uşor să scrii o poezie
Nu-ţi sunt destul un pix şi o hârtie.
Îţi trebuie o muză... reală, fantezie,
Durere ori plăcere, coşmar ori feerie.

Să aibă un chip frumos care să te minuneze
Cu trăsături aparte ce să te captiveze.
Splendidă, când apare, noaptea să se lumineze
Un surâs, şi nu mai e nimic să te salveze.

Îţi trebuie cea mai expresivă muză
Care te-ncântă deseori şi care te amuză.
Să te laşi purtat de ea cum vântul poartă o frunză
Să nu scrii poezii, de-acum n-ai nicio scuză.

Să poţi să o priveşti din zori pân-se-nserează
Să poţi să o asculţi, să nu poţi să-i răspunzi o frază
Să poţi să o iubeşti continuu, cu focul unei veri l-amiază...
Până când lumea nu se mai învârte şi timpul încetează.

Eh, de-aş întâlni şi eu aşa ceva
Poate-aş putea-ntr-o zi să scriu ceva...
Şi-aş fi mai viu doar fiindcă o cunosc pe ea
Mai inspirat, doar pentru că o vreau pe ea...

Dac-aş avea o muză a mea
Aş fi şi eu poet cândva...

Rămăşiţe

postat de bogdanghiorghiu in 2010-10-02 18:19
Cum stai în genunchi cu genunchii pe piatră
În liniştea nopţii se-aude a ta şoaptă
Plângând, cum te rogi să fii ascultată
Te rogi, cum nu te-ai rugat niciodată.

Pe jos zace albă o batistă inundată
Ştii că vei fi aici şi când ea e uscată
În piept ceva greu de-un veac te apasă
Urli cât poţi, doar durerea să iasă...

Nu e de-ajuns şi mai urli o dată
Te răneşti dând puternic cu pumnul în piatră
Dar ştii că durerea e aici şi nu pleacă
Până nu cazi la pământ, tăcută şi moartă.

Lipsa de suspiciune

postat de bogdanghiorghiu in 2010-09-30 00:03
Diferenţa între cei care fură şi cei care nu, nu o constituie gradul de dorinţă pentru un anume ceva. Nici cât e de posibil să îl obţină pe altă cale.
O persoană care fură îşi poate dori ceva şi îi poate fi la fel de greu să îl obţină cum îi e şi uneia care nu fură.
Diferenţa între cele două e de fapt reprezentată de valorile morale. Care dacă nu sunt bine înrădăcinate, sunt uşor de încălcat.

Vara asta am fost la mare. Am văzut concert Mika, genial om. Am petrecut cu prieteni noaptea pe plajă, cântând, vorbind, ş.a.m.d. Apoi, somnul a început să îi doboare pe rând, doar eu cu altcineva rămănând treji, aşteptând răsăritul. De unde să ştiu ce avea să se întâmple?

Au venit doi tipi zâmbăreţi plimbându-se pe lângă apă care s-au oprit lângă noi şi m-au întrebat când va fi răsăritul, că vroiau şi ei să îl vadă. Drăguţ până aici, nu? Total nebănuitor, nici eu nu mi-am dat seama cât de stupidă era de fapt întrebarea. Cerul era deja portocaliu, DUH! şi dacă vrei într-adevăr să vezi răsăritul, oricum stai de pe acum să priveşti, doar nu întorci capul spre est la oră fixă.
Aşa că i-am spus la fel de zâmbăreţ că în cam 10 minute ar trebui să apară nenea soare. Mi-au mulţumit politicos şi cald şi au plecat mai departe.
Nici bine nu a apărut soarele, când sunt abordat de altcineva: "Nu eram sigur dacă să mă bag sau nu, dar am decis să o fac: ăă... cât timp ai vorbit cu cei doi de mai devreme, cineva ţi-a furat rucsacul de pe cearceaf".

Nu voi intra în detalii, căci sunt irelevante.* Important e doar modul în care am fost furat. Asta e fascinant. Ce anume s-a exploatat. Nu eventuala lipsa de inteligenţă, sau eventualele deficienţe de auz m-au împiedicat să îmi dau seama de ce se întâmplă. Ci simpla şi absoluta mea lipsă de suspiciune.

Ştiam că nu toţi oamenii sunt buni, dar se pare că nu o ştiam îndeajuns de bine. Şi am fost păcălit. Dacă cel mai mic gând din lume că ei ar putea încerca ceva îmi trecea prin minte, furtul nu mai avea loc nici pe departe cu atâta succes şi eu probabil îmi puneam karate-ul în practică. **

Aşadar, eu care mereu aleg să am încredere în oameni, am învăţat că lipsa de suspiciune e o slăbiciune. Păcat :) Dar mai bine aşa, e o lecţie plătită ieftin, nu?

Cred că până şi Superman poate fi păcălit şi înfrânt dacă te apropii de el cu kryptonită fără să te suspecteze. Aşa că nu m-am certat pe sine prea tare în ziua aceea, ştiam că la cât de naiv eram şi doi copii de 4 ani mă puteau fura. Şi nu poţi certa pe nimeni că e naiv. Dacă a fost, a fost şi atât, oricum nu o să mai fie de acum.

În fine, nu cred că e bine nici să fim paranoici şi să nu mai avem încredere în nimeni şi să nu ne mai dorim prieteni niciodată. Dar trageţi voi concluzia, de asta v-am şi povestit întâmplarea asta neplăcută. Eu, acum, pus în aceiaşi situaţie, abordat de doi care să mă întrebe despre răsărit, ştiu să fiu puţiiiiintel, dar îndeajuns de suspicios încât să arunc o privire şi către cearceaf.


_______________________________________________
*Ah, toţi cei din agenda telefonului Vodafone, nu vă mai am numerele, apropo :p
**Nu sunt un om violent absolut deloc dar pe ei i-aş fi lovit măcar o dată...

Virusat

postat de bogdanghiorghiu in 2010-09-20 20:41
Şi mi-am dat scan... şi quarantine...
Nicicând nu mi-am imaginat
Remove... delete to recycle bin...
Cinstit vă spun... sunt virusat.

Mă face să mă port prosteşte
Româna să n-o mai vorbesc fluent
Număratul să-l fac doar pe deşte
Nu ştiu nici ca să mai scriu coerct.

Bătaia inimii rapid mi-accelerează
Aseară am vrut să dorm dar nu am reuşit
Până şi oasele vă jur că le-afectează
Genunchii-mi par adesea şubreziţi.

Îmi face poftă ca să mă despui pe-un munte
S-alerg, să ţip, să râd ca un nebun
Să zâmbesc ca prostu oricând şi oriunde
Să îmi doresc să fiu un om mai bun.

Am dat iar scan, iar quarantine...
Din nou remove... din nou recycle bin...
Dar "It seems your problem can't be fixed.
This, you simply can't delete."

Let's do it Romania!

postat de bogdanghiorghiu in 2010-09-15 19:34
Aţi văzut Wall-e?


Am îmbrăţişat campania din prima clipă. http://www.letsdoitromania.ro

Constă în a mobiliza întreaga ţară să iasă afară şi... să facă curat. Într-o singură zi. Imposibil, nu? Vise. Cred că aşa li s-a spus iniţiatorilor care am auzit că sunt surprinzător de tineri (am căutat pe net nu le-am găsit numele, dacă le ştie cineva îl rog să mi le zică). Uite că nu e imposibil.
Îi arătăm lui Dumnezeu (sau oricui vreţi voi) că oamenii încă ştim cum să devenim o unitate şi sâmbătă, pe 25 septembrie, foarte mulţi români din toată ţara vor face acelaşi lucru deodată: curat.

Nu are nicio legătură cu politicienii, cu criza, corupţia, şcoala, facultatea, serviciul, cu nimic din toate astea. Asta e pentru o lume mai curată. Pentru mediu.

Haideţi să participăm la o cauză nobilă! Să nu ne mai plângem întruna şi să facem ceva. Ceva cu care să ne mândrim. Haideţi să îi facem pe toţi cei care nu se vor fi înscris până pe 25, să se ruşineze că nu au făcut-o!

Şi mai ales... haideţi să ne protejăm planeta, fraţilor! Dacă există ceva absolut unic pe planeta asta... e planeta asta.


_______________________________________________
* Rog tecucenii mei să nu mă facă de ruşine că îi sparg :D

 
Termeni si Conditii de Utilizare